Am fost în vizită la mama. Blocul unde am crescut nu mai e gri, nu mai are grilaje de metal la ferestrele ușilor de la intrare, iar numele meu s-a șters, demult, de pe oglinda liftului.
Acum, zidurile au fost anvelopate mediocru și vopsite în culori vii scurse după prima ploaie mai serioasă. Oamenii sunt noi, vecini care nu se mai cunosc între ei, priviri suspicioase, miros de Glovo și manele. Dacă mama nu ar mai fi, locul acela mi-ar părea străin, rece, dușmănos. Blocul copilăriei mele.
Interfonul pe care l-am așteptat, împreună cu prietenii din copilărie, ca pe o minune a tehnologiei, se încăpățânează să nu funcționeze. Stau și mă uit tâmpit la ușa care nu se deschide.
Oare cum intram când eram copil?
Îmi vine să merg la scara vecină, să cobor la subsol, să trec prin boxele vagon, să trec la scara mea, să urc la ultimul etaj, să chem liftul, să blochez ușile și să cobor cu ele deschise până la etajul 5.
Dar nu se mai poate, sunt prea bătrân. Stau pe trotuar ca un evadat în fața timpului ce refuză să se întoarcă. Culorile care râd nu sunt întotdeauna fericite.
La un moment dat, ușa trebuie să se deschidă , doar nu sunt toți condamnați la domiciliu. Și uite că se întâmplă! Sunetul electric al clanței mă aduce înapoi. Înapoi la cei 48 de ani ai mei. Oare cine o ieși din scară? Să fie mama lui Marian, sau a lui Alexandru? Sau poate părinții lui Bogdan sau ai Cameliei. M-or mai recunoaște? Dacă trec pe lângă mine fără nicio reacție?
Dar nu, nu iese niciun contur cunoscut. Timpul, ca de obicei, mă dezamăgește. O doamnă cochetă, cu iz arogant și atitudine de proprietar, îmi aruncă o privire glacială.
– Bună ziua, nu închideți ușa, vă rog, să intru și eu, nu funcționează interfonul!
– Unde mergeți?
Nu am vrut să îi răspund, nu acceptam întrebarea. Blocul era al meu, treptele pe care le coboram din trei în trei, balustrada prin care scuipam până la parter, Hălcescu, administratorul care ne alerga fără să ne prindă vreodată.
Cine ești tu să mă întrebi ce caut acolo? Îmi caut copilăria, colindele de Crăciun, “Lapte gros” jucat în ușa lui Gogu de la parter, Perețelul și Flori, fete și băieți.
Interfonul nu funcționează, dar mama mă așteaptă în ușă. Simte când vin, ca și cum ar auzi și acum fluieratul meu pe casa scărilor.
– Richard, a murit tatăl lui Alex!
– Dumnezeu să îl ierte!
Ascuns, fără oxigen, un gând atârnă în colțul minții și refuz să-i dau glas: într-o zi, nu-mi va mai deschide nimeni ușa de la scară.