Având în vedere că recent s-a încheiat controversa legată de înmormântarea lui Nicu Covaci, iar trupul său a fost îngropat cu respect și ritualuri creștinești, pregătindu-se pentru Înviere, spre dezamăgirea celor care susțin incinerarea (o controversă pornită de un membru din noua formație, fără implicarea familiei sau a prietenilor, dar amplificată de presa globalistă și de diverse persoane care pretind a fi teologi sau analiști), să analizăm de ce Biserica Ortodoxă nu oficiază slujbe pentru cei incinerați.
O paranteză necesară: există voci care argumentează că, în istoria Bisericii, au existat sfinți arși de persecutori sau că și în zilele noastre creștinii pot muri în incendii. Diferența esențială este că aceștia nu și-au ales această moarte. În orice caz, rămășițele celor arși împotriva voinței lor sunt ulterior îngropate de familii sau comunități, respectându-se toate ritualurile bisericești.
Dacă cineva solicită explicit incinerarea, iar familia respectă această dorință, Biserica îi exclude din rândul celor pentru care se oficiază slujba de înmormântare. Situația este similară cu cea a sinucigașilor, unde Biserica nu participă la prohodirea lor. Motivul este clar: aceștia nu mai fac parte din Trupul Mistic al lui Hristos, adică din Biserică.
În Ortodoxie există „slujba înmormântării”, însă nu a existat niciodată și nu va exista o „slujbă a incinerării”. Aceasta nu va fi creată nici pentru cazuri „speciale”.
Îngrijorat de moda incinerării care se răspândea în rândul burgheziei românești interbelice, influențată de orient și ateism, cel mai mare teolog dogmatist român, Sfântul Dumitru Stăniloae, a scris în 1940 un articol cu ocazia incinerării unei personalități marcante a vremii, Grigore Trancu-Iași, profesor, economist, politician și fondatorul Ministerului Muncii.
Iată un citat din articolul său: „A te lăsa incinerat, când Biserica condamnă acest lucru și nu îți acordă, prin preoții săi, asistența și rugăciunile ei, echivalează cu o ignorare a Bisericii și, implicit, a creștinismului.
Nici în Vechiul Testament, nici în Noul Testament, nici în istoria creștinismului nu se practică și, prin urmare, nu se aprobă incinerarea. Aceasta este incompatibilă cu respectul pe care creștinismul îl acordă trupului omenesc. În credința creștină, trupul este chipul sufletului și este creat de Dumnezeu cu o atenție deosebită. Nu este o închisoare a sufletului, ci organul prin care acesta se manifestă, imprimând asupra lui pecetea caracterului său.”