Vestea dispariției sale a adus tristețe în rândul jurnaliștilor și al operatorilor de imagine, mai ales printre cei care l-au cunoscut ca pe unul dintre profesioniștii cu experiență ai presei din Constanța.
Gheorghe Tulică a fost genul de om discret, dar mereu prezent acolo unde munca de teren cerea atenție, răbdare și instinct. Pentru mulți colegi, el a rămas imaginea cameramanului atent la detalii, capabil să surprindă fără zgomot cadrele care spun, uneori, mai mult decât un întreg șir de cuvinte.
Într-o perioadă în care presa locală s-a schimbat rapid, el a rămas o prezență constantă. Avea echipamentul pregătit, privirea formată și o răbdare pe care cei mai tineri o remarcau de fiecare dată când lucrau alături de el.
Cine a fost Gheorghe Tulică
Puțini își mai amintesc exact momentul în care a apărut pentru prima dată în preajma redacțiilor, cu aparatul pe umăr. Pentru mulți, părea că a făcut dintotdeauna parte din peisajul presei constănțene.
Avea reputația unui profesionist pentru care imaginea și sunetul nu erau doar elemente tehnice, ci o formă de respect față de public. Știa că un cadru bine ales poate schimba felul în care este înțeleasă o știre și că, în teren, calmul face adesea diferența.
Atunci când situația o cerea, își asuma deplasări lungi, reportaje dificile și evenimente în care atenția și reflexele erau esențiale. Pentru el, munca nu se termina în momentul în care apăsa butonul de înregistrare. Începea cu observația, cu alegerea locului potrivit, cu lumina, cu unghiul și cu înțelegerea poveștii.
Colegii îl cunoșteau și sub porecla Gyx. Îl recunoșteau ușor în mulțime: pas hotărât, ținută sobră, privire concentrată și o liniște specifică oamenilor care știu exact ce au de făcut. Își organiza timpul cu meticulozitate și prefera să observe înainte de a filma, pentru ca fiecare cadru să aibă rost.
De la el, mulți tineri au învățat că munca unui cameraman nu se vede doar în imaginile difuzate, ci și în felul în care pregătești fiecare detaliu. Un cadru bun nu apare întâmplător. El se construiește din atenție, disciplină și respect pentru subiect.
Reacții și amintiri
Dispariția lui Gheorghe Tulică a provocat un val de mesaje de compasiune din partea foștilor colegi, a jurnaliștilor și a prietenilor din breaslă. Cei care au împărțit cu el drumuri, filmări și ore lungi de așteptare vorbesc despre un om cald, generos, gata să ajute, dar foarte exigent cu propria muncă.
„Poți filma orice”, spunea adesea, „dacă știi de ce apeși rec.”
Pentru cei care l-au cunoscut îndeaproape, aceste cuvinte spun mult despre felul lui de a privi meseria. Nu filma doar pentru a umple un material, ci pentru a da sens unei povești.
„Camera lui s-a oprit prea devreme.”
Această formulare, rostită de cei care i-au fost aproape, rezumă golul lăsat în urmă. Într-o redacție, pierderea unui operator cu experiență nu înseamnă doar absența unui coleg. Înseamnă și pierderea unei memorii profesionale, a unor deprinderi formate în ani de teren, a unor gesturi simple din care cei mai tineri învățau fără să fie nevoie de explicații lungi.
Despre boala care l-a măcinat, Gheorghe Tulică a vorbit puțin. A preferat să își păstreze discreția, așa cum a făcut-o de multe ori și în viața profesională. Chiar și în perioadele mai grele, a rămas apropiat de ceea ce i-a dat identitate: imaginea, povestea, meseria.
Cei care l-au vizitat își amintesc preocuparea lui pentru echipamente, pentru tehnici noi și pentru felul în care o știre locală poate căpăta greutate dacă este filmată corect. Pentru el, un reportaj nu era doar o succesiune de cadre, ci o construcție care avea nevoie de echilibru, lumină și adevăr.
Constanța a pierdut un profesionist care a surprins, ani la rând, chipul orașului. Portul în zori, valurile iernii, străzile aglomerate din sezonul estival, oamenii de pe faleză, agitația evenimentelor și liniștea de după ele au trecut, de multe ori, prin obiectivul lui.
Pentru mulți, numele Gheorghe Tulică rămâne legat de senzația că viața comunității a fost filmată cu răbdare, atenție și respect. Nu a căutat să fie în prim-plan, dar a știut să le dea altora locul potrivit în imagine.
Cei apropiați îi vor păstra amintirea în arhive, în poveștile din redacție și în gesturile simple care, în timp, au format un stil. Iar pentru cei tineri care i-au privit munca cu admirație, rămâne o lecție limpede: să ții camera dreaptă, să asculți înainte de a înregistra și să lași adevărul să se vadă.