Ți se face pielea de găină când auzi povestea lui Igor Cuciuc, marcată de una dintre cele mai dureroase pierderi pe care le poate îndura un părinte: moartea propriului copil. Au trecut cinci luni de când fiica sa, Andreea, s-a stins din viață, dar durerea rămâne la fel de vie, iar amintirea ei nu se stinge nicio clipă din inima artistului.
Într-un moment de reculegere profundă, Igor Cuciuc a mers la mormântul fiicei sale, acolo unde a trăit un episod care i-a tulburat sufletul și l-a făcut să creadă că Andreea i-a trimis un semn de dincolo. Potrivit mărturisirilor sale emoționante, în timp ce se afla lângă crucea Andreei, o liniște stranie s-a așternut peste cimitir, iar în aer plutea un sentiment inexplicabil de apropiere, ca și cum sufletul fiicei sale era acolo, cu el. Chiar atunci, o floare din buchetul pe care abia îl pusese pe piatra funerară s-a desprins ușor, plutind în aer câteva clipe înainte să atingă pământul, lucru care l-a făcut pe artist să înghețe de emoție.
„Am simțit că e un semn. Ca și cum Andreea voia să-mi spună că e bine, că mă veghează… A fost un moment sfâșietor și înălțător în același timp”, ar fi spus Igor Cuciuc, cu vocea tremurândă de emoție. Nu e prima dată când artistul vorbește despre legătura puternică și aproape mistică pe care a avut-o cu fiica sa. Deși viața i-a fost curmată mult prea devreme, Andreea pare să fi lăsat în urmă o prezență care continuă să-l însoțească pe tatăl ei, în tăcere, dar cu o forță care nu poate fi negată.
Igor a mai povestit că în acea seară, întors acasă, a găsit într-o carte o fotografie veche cu Andreea, una pe care nu și-o amintea că o pusese acolo. Coincidență sau nu, momentul l-a zguduit din temelii, iar mesajul fiicei sale i-a apărut clar: *„Tată, sunt lângă tine, nu mă uita”*. Astfel de semne nu pot fi explicate rațional, dar pentru un suflet îndurerat, ele devin punți de legătură cu cei plecați, alinări pentru un dor care nu se va stinge niciodată.
Povestea lui Igor Cuciuc este una dintre acele mărturii sfâșietoare care arată cât de adâncă poate fi durerea unui părinte și cât de mult poate spera cineva într-un semn, într-o prezență, într-o fărâmă de mângâiere venită de dincolo. Andreea trăiește în inima tatălui ei, în muzica lui, în gândurile care îi străbat nopțile și zilele, dar și în acele clipe inexplicabile în care timpul pare să se oprească pentru o secundă, iar legătura dintre lumi devine palpabilă.
Vrei să continui cu un mesaj sau un text în stil poetic dedicat Andreei?










