Statul român plătește în prezent între 8.000 și 9.000 de lei pe lună pentru fiecare beneficiar aflat într-un centru privat cu care are contract, potrivit reprezentanților Patronatului Furnizorilor Privați de Servicii Sociale și ai Asociației Directorilor Instituțiilor pentru Vârstnici. Aceștia susțin că un studiu de fundamentare arată că, pentru a funcționa legal și fără profit, un centru privat are nevoie de un cost minim de aproximativ 6.100 de lei lunar pentru fiecare beneficiar.
Reprezentanții celor două organizații spun însă că diferența dintre sumele achitate de stat și costurile reale de funcționare nu este singura problemă. Ei atrag atenția asupra decalajului mare dintre costul serviciilor de îngrijire și veniturile majorității vârstnicilor din România. Pensia medie generală este de aproximativ 2.800 de lei, iar pensia medie pentru limită de vârstă se situează în jurul sumei de 3.100 de lei. În aceste condiții, pentru foarte mulți bătrâni și pentru familiile lor, accesul la servicii private de îngrijire rămâne dificil sau chiar imposibil.
Golul de acces dintre sistemul public și cel privat
Reprezentanții PFPSS și ADIV descriu o situație în care nici sistemul public, nici cel privat nu reușesc să acopere un segment important al nevoii sociale. Căminele publice sunt destinate, în principal, persoanelor fără venituri și fără susținători, iar locurile disponibile sunt deja ocupate. În multe cazuri, listele de așteptare se întind pe ani întregi. În paralel, centrele private care respectă toate standardele legale presupun costuri peste posibilitățile financiare ale multor pensionari.
„Căminele publice sunt rezervate, prin criteriile de admitere, în principal persoanelor fără venituri și fără susținători — iar locurile sunt oricum ocupate integral, cu liste de așteptare de ani de zile. Rezultatul este un gol de acces fără nicio ieșire legală: omul cu pensie între 3.000 și 6.000 lei este prea ‘bogat’ pentru a intra în sistemul public, dar de două ori prea ‘sărac’ pentru costul real al unui centru privat conform. Această nevoie nu dispare. Dacă legea nu îți oferă o soluție accesibilă și monitorizată, ea se mută inevitabil către operatori care ‘se descurcă’ prin improvizație, în afara oricărui control. Exact acest fenomen trebuie prevenit.”
În practică, acest gol de acces înseamnă că multe persoane vârstnice rămân fără variante reglementate. Unele familii renunță la îngrijirea profesională, altele caută soluții informale, mai puțin sigure, iar unele ajung să plătească sume greu de susținut pe termen lung. Reprezentanții furnizorilor avertizează că această realitate poate crește riscurile pentru beneficiari și poate favoriza apariția unor practici care nu respectă standardele, în lipsa unor mecanisme corecte de finanțare și control.
Cereri de reformă: standarde echivalente și servicii la costuri diferite
Proprietarii centrelor private nu cer eliminarea regulilor de siguranță sau scăderea standardelor de calitate. Ei solicită însă adaptarea sistemului de reglementare și finanțare, astfel încât să existe mai multe tipuri de servicii autorizate și monitorizate, cu niveluri diferite de cost, dar care să rămână sigure pentru beneficiari.
Potrivit acestora, unele cerințe privind infrastructura, personalul și procedurile administrative sunt stabilite la un nivel care duce la creșterea semnificativă a costurilor. În final, aceste costuri se reflectă în tarifele plătite de beneficiari și reduc accesibilitatea serviciilor pentru pensionarii cu venituri medii.
„Cauza nu sunt tarifele ‘umflate’ ale operatorilor, ci standardele impuse: cerințe de structură, de personal și de birocrație calibrate la un nivel pe care majoritatea românilor nu îl poate plăti. Standardele minimale sunt necesare — dar cele actuale nu mai sunt minimale. Fiecare familie trebuie să poată alege liber între niveluri diferite de serviciu — toate sigure, toate monitorizate, dar la costuri diferite”, afirmă reprezentanții organizațiilor.
În acest context, furnizorii privați propun soluții tehnice echivalente, precum măsuri compensatorii, standarde alternative pentru clădirile vechi, formule diferite de organizare a personalului calificat și mecanisme de finanțare sau subvenționare care să permită includerea persoanelor cu pensii medii într-un sistem reglementat.
Aceștia susțin că astfel ar putea fi redus riscul apariției unor soluții informale și ar crește siguranța beneficiarilor, fără ca autoritățile să renunțe la control și monitorizare.
Discuția privind adaptarea standardelor și revizuirea mecanismelor de plată pentru locurile contractate în centrele private rămâne deschisă între operatori, autorități și organizațiile implicate în îngrijirea persoanelor vârstnice. Miza principală este găsirea unor soluții practice pentru persoanele aflate între sistemul public, unde nu au acces, și cel privat, pe care nu și-l pot permite.