Guvernul a aprobat joi o ordonanță de urgență prin care introduce noi măsuri de decarbonizare în sectorul energetic, în cadrul angajamentelor asumate prin PNRR și în acord cu solicitările Comisiei Europene. Dincolo de formularea oficială, efectele acestei decizii ridică semne de întrebare serioase în privința interesului național, mai ales în condițiile în care executivul a fost avertizat în legătură cu riscurile pe care și le asumă.
Actul normativ adoptat de Guvernul condus de Ilie Bolojan nu reprezintă doar o simplă ajustare tehnică a OUG 108/2022, ci o decizie politică de mare greutate, prin care este întărit calendarul de închidere a capacităților pe lignit și huilă. Autoritățile invocă păstrarea caracterului ireversibil al Jalonului 114 din PNRR și vorbesc despre retragerea a 1.045 MW până la sfârșitul lui 2025 și a încă 710 MW până la 31 august 2026. În același timp, sunt eliminate mecanismele introduse prin OUG 88/2025, care permiteau reducerea puterii instalate în locul închiderii efective a exploatărilor. Explicația oficială este legată de deblocarea cererilor de plată și de evitarea unor penalități externe estimate la până la 1,8 miliarde de euro. Cu alte cuvinte, Guvernul recunoaște că a ales să grăbească închiderea acestor capacități în primul rând pentru a proteja fondurile din PNRR și pentru a răspunde exigențelor de la Bruxelles.
Documentele oficiale analizate arată însă că ministrul Energiei solicitase încă din ianuarie 2025 analize care să justifice prelungirea termenelor de închidere, inclusiv din partea Ministerului Muncii. Acest detaliu face dificil de susținut ideea că premierul și ministrul de resort nu ar fi cunoscut implicațiile. Informațiile existau, avertismentele fuseseră formulate, iar decizia de a merge mai departe a fost luată în deplină cunoștință de cauză.
Cea mai incomodă realitate pentru Guvern este că, în documentele tehnice, cărbunele nu apare ca o relicvă inutilă a trecutului, ci ca o plasă de siguranță pentru un sistem energetic care nu dispune încă de înlocuitori reali și suficienți. Analizele repetă aceeași concluzie: România închide capacități vechi înainte să pună în funcțiune altele noi. Proiectele pe gaz ale Complexului Energetic Oltenia, care ar fi trebuit să compenseze retragerea grupurilor pe cărbune și care însumează 1.325 MW, sunt estimate să intre în funcțiune abia din 2029, nu din 2026, cum fusese avut în vedere inițial. Întârzierile sunt puse pe seama blocajelor în parteneriate, a problemelor din procedurile de achiziție, a efectelor legislației europene privind subvențiile externe, a creșterii costurilor și a cerințelor suplimentare impuse de bănci. În esență, vechiul este eliminat înainte ca noul să existe cu adevărat.
Aceeași documentație vorbește și despre eșecul compensării capacităților retrase. În loc ca decarbonizarea să fie însoțită de investiții rapide și consistente, România a bifat mai degrabă obiective pe hârtie, lăsând în urmă goluri serioase în sistem. Unul dintre documentele consultate indică faptul că ținta pentru 2022 privind creșterea puterii instalate în noi capacități regenerabile a fost realizată în proporție de doar 0,64%, iar în ultimii șase ani operatorii cu capital majoritar de stat au pus în funcțiune doar două capacități regenerabile noi, cu un total de 15,56 MW. În aceste condiții, ceea ce ar fi trebuit să fie o tranziție apare mai degrabă ca o improvizație administrativă cu efecte sistemice.
În discursul oficial, cărbunele este prezentat drept o sursă care trebuie abandonată cât mai repede. În documentele tehnice însă, imaginea este exact opusă. Grupurile pe cărbune nu înseamnă doar megawați produși, ci și adecvanță, inerție, reglaj de tensiune, rezerve de frecvență și capacitate de reacție atunci când regenerabilele nu livrează, hidroelectrica este afectată de secetă, iar importurile devin incerte. Analizele arată explicit că aceste grupuri sunt esențiale pentru serviciile tehnologice de sistem și pentru stabilitatea frecvenței, echilibrarea rețelei și menținerea tensiunii. Practic, nu sunt scoase din funcțiune doar niște unități de producție, ci o parte din structura de rezistență a Sistemului Energetic Național.
Momentul ales de Guvern este cu atât mai sensibil cu cât propriile date interne arată cât de fragil poate deveni sistemul atunci când regenerabilele nu livrează suficient. Un document menționează că, în timpul valului de caniculă severă din iulie 2024, fără aportul celor aproximativ 1.400 MW din cărbune, România ar fi avut un deficit de aproape 16% în vârful de consum, cu risc de întreruperi majore și destabilizare a sistemului. O altă analiză arată că producția fotovoltaică a avut în ultimii ani o medie de numai 11,4% din puterea instalată, iar valori de peste 50% au fost atinse doar într-o fracțiune redusă din timp. Asta înseamnă că o sursă în bandă nu poate fi înlocuită prin simple promisiuni sau prin proiecții optimiste.
Mai mult, documentele vorbesc și despre fenomenul de tip Dunkelflaute din iarna 2024–2025, când producțiile eoliene și fotovoltaice au fost foarte scăzute, iar importurile au urcat până la 3.000 MW, chiar și în condițiile în care centralele pe cărbune funcționau. Nici importul nu mai reprezintă însă o garanție solidă, fiind afectat de mentenanțe, de lipsa disponibilităților din regiune și de tensiunile din piețele vecine. În aceste condiții, România nu doar că închide capacități interne stabile, ci o face într-un context regional în care nici soluțiile externe nu mai oferă siguranța de altădată.
Situația devine și mai sensibilă în raport cu Republica Moldova și Ucraina. Documentele oficiale arată că, după 1 ianuarie 2025, odată cu sistarea gazului rusesc spre Transnistria, deficitul energetic al Republicii Moldova a crescut puternic, iar România a fost împinsă să joace un rol esențial în alimentarea Chișinăului. În paralel, infrastructura energetică a Ucrainei a fost grav afectată de atacuri repetate, iar Kievul a devenit dependent de importuri din statele vecine. Într-un asemenea context, orice guvern preocupat de securitatea energetică ar fi concluzionat că reducerea brutală a capacităților interne stabile este o alegere riscantă. Guvernul Bolojan a mers însă în direcția opusă.
Aici apare una dintre cele mai mari contradicții ale actualei puteri. La nivel de discurs public, Bucureștiul vorbește despre securitate regională, reziliență și sprijin pentru Moldova și Ucraina. În același timp, lovește exact într-una dintre puținele surse interne capabile să livreze energie în bandă, rapid și previzibil. Nu mai este vorba doar despre incoerență, ci despre impresia unei subordonări administrative față de un calendar politizat, în care România pare tratată ca executant al unei agende externe, nu ca stat care își apără propriile nevoi de securitate energetică.
Poate cel mai grav element este că avertismentele nu au venit doar din zona economică sau socială, ci și din sfera securității naționale. Analiza Statului Major al Apărării califică explicit bazinele de extracție a cărbunelui și capacitățile de producție pe cărbune drept obiective importante pentru sistemul național de apărare, incluse în planurile de apărare și în pregătirea economiei pentru apărare. Același document avertizează că retragerea unor capacități semnificative, fără a le substitui cu altele noi de producție în bandă, creează o vulnerabilitate care, pe fondul războiului din Ucraina și al contextului regional, poate deveni un risc serios pentru securitatea energetică și pentru apărarea națională. Când până și structurile militare avertizează asupra unei greșeli strategice, iar răspunsul guvernului este o ordonanță care consfințește ireversibilitatea măsurii, problema nu mai ține de reformă, ci de o alegere politică asumată în pofida tuturor semnalelor de alarmă.
În acest context, justificarea exclusivă prin obligațiile față de Bruxelles și prin riscul de a pierde fonduri devine tot mai greu de apărat. PNRR nu este un mecanism care ar trebui să oblige un stat să își slăbească propriile plase de siguranță energetică. Este un instrument care, atunci când realitatea o cere, poate și trebuie renegociat. Chiar documentele consultate arată că alte state europene au împins termene, au păstrat rezerve de capacitate sau au cerut adaptări acolo unde securitatea energetică a impus-o. România, în schimb, pare condusă de o putere care confundă obediența cu responsabilitatea și relația cu Comisia Europeană cu apărarea interesului național.
Pe termen scurt, Guvernul poate bifa la Bruxelles caracterul ireversibil al jalonului și poate poza în susținător ferm al tranziției verzi. Pe termen mediu și lung însă, costurile riscă să fie suportate în România: prin prețuri mai mari, dependență sporită de importuri, vulnerabilitate crescută la crize regionale, presiune suplimentară asupra unui sistem energetic deja fragil și șocuri sociale pentru comunitățile afectate. Chiar și documentele privind impactul social arată că măsurile de protecție și reconversie nu reușesc să compenseze dezechilibrul dintre locurile de muncă pierdute și cele nou create, iar povara tranziției rămâne severă pentru județele afectate.
În fond, aceasta este miza reală a deciziei luate de Guvernul Bolojan. Nu este vorba doar despre o dezbatere abstractă despre climă și nici despre o simplă obligație birocratică din PNRR. Întrebarea reală este dacă România mai are dreptul să ia decizii în funcție de propriile realități energetice, economice și de securitate sau dacă acceptă să își închidă singură plasele de siguranță pentru a satisface o agendă externă și pentru a încasa tranșe de bani care, raportate la riscurile asumate, pot deveni o iluzie costisitoare. Din ceea ce reiese din documentele oficiale analizate, Guvernul a fost avertizat, a înțeles pericolele și a ales totuși să meargă înainte. În această lumină, decizia apare ca una profund contestabilă din perspectiva interesului României.