Primul care a ieșit din întuneric a fost un bărbat cu părul complet alb.
Se mișca încet, cu pași mici, nesiguri, ca și cum fiecare atingere a pământului îi cerea un efort pe care trupul lui abia îl mai putea duce. Avea privirea tulbure, pielea palidă și un fel de teamă adâncă în ochi, de parcă lumina nu era pentru el o salvare, ci o amenințare necunoscută.
Pentru o clipă, salvatorii au crezut că este unul dintre profesorii dispăruți.
Apoi bărbatul a rostit, cu o voce stinsă:
— Mă cheamă Adrian… am șaptesprezece ani.
Toți au amuțit.
Omul din fața lor părea trecut de cincizeci de ani, dar în mintea lui timpul rămăsese blocat în 1989.
După el au început să apară și ceilalți. Unul câte unul, ieșeau din tunel ca niște umbre desprinse dintr-o lume subterană. Erau slabi, palizi, cu trupurile firave, acoperiți cu haine făcute din resturi vechi de materiale, petice cusute stângaci, pături rupte transformate în veșminte.
Unii plângeau când vedeau lumina.
Alții se strângeau unii în alții, speriați de zgomotul elicopterelor, de sirene, de vocile salvatorilor.
Dintre stânci a ieșit apoi o femeie care ținea strâns de mână un băiat de aproximativ paisprezece ani.
— E fiul meu, a spus ea, abia reușind să-și țină vocea.
Anchetatorii s-au privit fără să spună nimic.
Femeia dispăruse la șaisprezece ani.
Câteva ore mai târziu, Roman Marinescu a coborât personal în tunel. Pasajul era îngust, rece și umed, coborând spre o rețea vastă de galerii subterane. Nu semăna cu o peșteră obișnuită. Nu era doar un adăpost natural.
Cineva trăise acolo.
Mult timp.
Se vedeau încăperi improvizate, paturi făcute din scânduri, rezervoare cu apă, conserve vechi, expirate de zeci de ani. În unele colțuri erau resturi de haine, jucării rupte, vase ruginite și obiecte pe care timpul le transformase în mărturii mute.
Pe pereți erau desene.
Sute de desene.
Case. Copaci. Soare. Pădure.
Și, mereu, aceeași siluetă întunecată.
Un bărbat fără chip.
Roman a simțit cum i se face pielea rece.
Când a ieșit din tunel, Lia îl aștepta la intrare, într-un scaun cu rotile. Era slăbită, cu fața obosită și ochii pierduți în ceva ce nimeni din jur nu putea înțelege pe deplin.
Roman s-a apropiat de ea și a întrebat încet:
— Cine v-a ținut acolo?
Femeia a închis ochii. Părea că fiecare cuvânt o obliga să se întoarcă într-un loc din care abia fusese scoasă.
— La început a fost unul singur.
— Cine?
— Profesorul de sport.
Roman a rămas nemișcat.
Profesorul de sport dispăruse împreună cu elevii în 1989. Ani întregi fusese considerat una dintre victime.
Lia a continuat, aproape șoptind:
— Ne-a spus că afară muriseră toți. Că pădurea era contaminată. Că, dacă ieșim, murim și noi.
Anchetatorul a simțit cum aerul îi devine greu.
— Și voi l-ați crezut?
Lia a râs scurt, fără bucurie. Un sunet gol, rupt dintr-o durere prea veche.
— Eram copii.
În primele luni, profesorul îi ținuse ascunși cu frica. Apoi, cu foamea. Îi pedepsea pe cei care încercau să fugă. Le spunea că familiile îi abandonaseră, că nimeni nu îi mai caută, că lumea de sus nu mai exista pentru ei.
Unii copii au murit în primii ani, răpuși de boli, frig și lipsa medicamentelor. Cei rămași au învățat să supraviețuiască într-o lume fără calendare, fără școală, fără anotimpuri și fără noțiunea normală a timpului.
Adevăratul șoc pentru anchetatori a venit abia mai târziu.
Profesorul murise cu aproape zece ani înainte.
Dar nimeni nu plecase.
Roman a întrebat cu grijă, de parcă se temea să nu spargă ceva deja zdrobit:
— De ce?
Lia și-a ridicat privirea spre el. Ochii ei păreau ai unui om care trăise prea mult într-un întuneric fără margini.
— Pentru că, după un timp… nu mai știam dacă lumea de afară există cu adevărat.
În subteran se născuseră copii.
Și apoi copiii acelor copii.
Unii nu văzuseră niciodată cerul.
O fată de doisprezece ani a început să țipe când a simțit pentru prima dată ploaia pe piele. Un băiat a leșinat când a văzut traficul din Brașov. Alții nu suportau lumina naturală, dormeau sub paturi, refuzau oglinzile și se speriau de telefoane, televizoare sau aparate medicale.
Medicii și psihologii lucrau fără oprire. Fiecare supraviețuitor purta în el o altă rană. Unii nu știau ce vârstă au. Alții nu știau dacă părinții lor mai trăiesc. Copiii născuți în subteran nu înțelegeau de ce oamenii de afară priveau cerul fără teamă.
Dar adevăratul șoc a venit când anchetatorii au descoperit o încăpere ascunsă, acoperită cu o ușă de lemn putrezit.
Înăuntru erau caiete.
Zeci de caiete.
Jurnale scrise de profesor, an după an, cu o răbdare bolnavă. În ele notase nume, pedepse, rații de mâncare, încercări de fugă și nașteri. Fiecare pagină părea o dovadă a unei lumi construite pe minciună și frică.
Pe ultima filă, scrisul era tremurat.
„Dacă vor ieși vreodată, nu vor ști ce să facă. Afară nu mai e lumea lor. Eu am devenit lumea lor.”
Roman a închis caietul și a rămas mult timp fără să spună nimic.
Sus, la suprafață, lumina apusului cădea peste munte. Supraviețuitorii stăteau înveliți în pături, înconjurați de medici, polițiști și rude chemate de urgență. Unii plângeau fără sunet. Alții priveau în gol, incapabili să înțeleagă că întunericul se terminase.
Pentru lume, era o descoperire șocantă.
Pentru ei, era începutul unei alte lupte.
Trebuiau să învețe din nou ce înseamnă ziua, ora, orașul, numele, familia. Trebuiau să accepte că timpul nu îi așteptase. Părinții unora muriseră. Frații lor îmbătrâniseră. Casele nu mai existau. Lumea pe care o lăsaseră în urmă dispăruse aproape complet.
Iar cel mai greu era că, după atâția ani de întuneric, libertatea însăși îi speria.
Roman Marinescu a privit spre intrarea tunelului, acum păzită de polițiști. Din adânc venea încă un miros greu, de umezeală, metal ruginit și viață trăită fără lumină.
A înțeles atunci că ancheta nu se terminase odată cu salvarea lor.
Abia începea.
Pentru că întunericul din munte fusese descoperit.
Dar întunericul din oameni avea să fie mult mai greu de cercetat.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.