Ajungi în străinătate, reușești să te angajezi și începi să strângi ceva bani, dar trece un an fără să-ți vezi familia.

Te gândești că nu poți continua așa și, având niște economii, decizi să închiriezi un apartament mai mare și să-i aduci și pe ei, pentru a nu trăi separat până îți atingi obiectivele financiare. Îți aduci familia, înscrii copilul la școală și vezi cum soția învață limba țării în care locuiți, integrându-se din ce în ce mai bine. Copilul începe să se obișnuiască cu mâncarea de la școală și nu mai cere ciorba gătită de mama.

Când cineva din familie se îmbolnăvește, te duci rapid la spitalul cel mai apropiat și primești îngrijiri excelente. Cu școala copilului nu ai prea multe griji, nu există fondul clasei și începi să te obișnuiești cu asta.

Timpul trece și te gândești că ar fi bine să iei o vacanță, să-ți vezi părinții după trei ani.

Îți iei familia, urci în mașina cu numere de înmatriculare străine și pornești spre părinți, de care ți-e foarte dor. La graniță, simți acel sentiment de „acasă”, cu căruțele pe drum, gropile din asfalt, vameșul care te privește cu suspiciune și mulțimea de copii care cerșesc… dar treci peste, pentru că e locul unde te-ai născut.

După ce parcurgi sutele de kilometri până la casa părinților, în același timp în care ai parcurs miile de kilometri până la granița României, nu contează… Ești ACASĂ și te simți minunat.

Îți îmbrățișezi părinții, îi săruți și emoțiile revederii te copleșesc. E firesc.